Reporter: Când aţi fost arestat?
Oliver Lustig: În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, la ora 5, jandarmii horthyşti au pătruns în toate casele locuite de evrei din satele şi comunele din Transilvania de Nord şi ne-au arestat. În comuna Şoimeni existau trei familii de evrei: bunicii cu o parte din unchi şi mătuşi, familia mea, adică părinţii şi şase fraţi ai mei, al şaptelea era într-un detaşament de muncă forţată, plus încă o familie. Aveam 17 ani şi jumătate. Ni s-a spus că dacă facem un singur pas fără aprobarea lor, vom fi împuşcaţi pe loc. Ne-au acordat două ore să ne facem bagajele. Am plecat cu îmbrăcămintea de pe noi şi cu un bagaj de 50 de kilograme pentru întreaga familie.

Rep.: Ce s-a întâmplat după ce aţi fost arestat?
O. L.: Fiecare familie a fost încărcată în câte un car tras de bivoli şi am fost duşi la postul de jandarmi, unde ne-am întâlnit cu familiile arestate din satele învecinate. A doua zi am pornit către ghetoul din Cluj.

Rep.: Când aţi fost deportaţi spre Birkenau-Auschwitz?
O. L.: Din nordul Ardealului, deportarea spre Auschwitz a început la 15 mai, însă eu şi familia mea am plecat în ziua de 4 iunie. Am sosit în "lagărul morţii" în data de 9 iunie.

Rep.: Cum au fost zilele cât a durat drumul?
O. L.: Drumul a fost începutul degradării noastre ca oameni. Am fost înghesuiţi în vagoane de vite, între 60-90 de oameni într-un singur vagon, cu tot avutul pe care l-am putut căra în spate de la ghetou până la gară, aproximativ 3 - 4 kilometri. A fost o tragedie drumul în acele vagoane, aproape în toate murea câte un om zilnic. Nu era loc să îi întinzi pe cei morţi pe podea. Îi sprijineam de pereţii vagonului cu grămezi de geamantane, să nu cadă. Primarul Clujului primise dispoziţie să asigure pentru fiecare vagon lanţuri pentru a fereca uşile, plus două găleţi, care erau puse în colţuri diferite ale vagonului: una pentru necesităţile fiziologice şi una cu apă. Închipuiţi-vă doar o vadră de apă pentru tot vagonul, timp de cinci zile şi patru nopţi... Relaţiile umane au început să se degradeze atunci.

Rep.: Ce s-a întâmplat când aţi ajuns la Birkenau?
O. L.: Aveam moralul mai ridicat, cel puţin drumul se sfârşise. Am coborât din tren, iar ordinul care a venit ne-a năucit. "Totul rămâne în vagoane!" Acolo a rămas mâncarea, hainele, scrisorile... Acolo ne-au rămas amintirile. Am fost surprinşi apoi de tonul aproape politicos al SS-iştilor. "Ştim că aţi avut un drum greu, ştim că nu aţi avut ce mânca şi nici apă de băut. Nu suntem noi de vină. Aici este un lagăr de muncă. Dacă veţi lucra, veţi fi mulţumiţi de traiul pe care o să îl aveţi." Părinţii s-au liniştit. S-au gândit că mai rău decât fusese în ghetou nu avea cum să fie.

Rep.: Care a fost pretextul pentru vă separa: cei care aveau să fie gazaţi, într-o parte, şi cei care urmau să muncească, în altă parte?
O. L.: Ni s-a spus că acolo unde am coborât este gara şi că lagărul este la 3 - 4 kilometri. Ni s-a motivat că nu au suficiente autobuze să ne ducă pe toţi, aşa că ne-au împărţit: mamele şi copiii sub 14 ani, bătrânii şi invalizii au trecut de cealaltă parte a peronului. Pentru ei, SS-iştii au spus că vor face rost de autobuze. De fapt, cei care au trecut dincolo de peron au pornit direct spre moarte. La numai 1.000 de metri de mers de-a lungul şinelor se aflau camerele de gazare şi crematoriile.

Rep.: A fost ultima dată când v-aţi văzut mama şi pe cei trei fraţi mai mici...
O. L.: Pentru mine a fost cea mai puternică rană, nu s-a vindecat niciodată, a sângerat toată viaţa, va sângera tot timpul. M-am despărţit de mama fără să o sărut, m-am despărţit de cei doi fraţi gemeni, Cornel şi Cornelia, de 14 ani, de Valentin, care avea 8 ani, fără să îi îmbrăţişez. Un om cu mintea normală nu se putea gândi că se desparte de toţi ai lui pe veci. A fost, însă, o realitate crudă. Din şase în şase ore, alt tren sosea, alţi oameni erau gazaţi. Şase ore, exact cât era necesar ca cei dinainte să fie selectaţi, duşi în crematorii, gazaţi şi arşi, iar camera de gazare să fie aerisită.

Rep.: Ce s-a întâmplat cu coloana în care vă aflaţi?
O. L.: Cei buni de muncă am pornit spre lagărul nostru, care se afla la 2.000 de metri. Ne-au oprit în faţa unei clădiri şi ne-au spus să ne dezbrăcăm în pielea goală. Numai cu pantofii într-o mână şi cureaua în cealaltă am intrat înăuntru, unde am fost cu toţii depilaţi, tunşi, dezinfectaţi, apoi am trecut din cameră în cameră şi ni s-au dat haine de Häftling (n. r.: Häftling, cuvânt folosit pentru a-i denumi pe deţinuţii evrei din lagărele de concentrare naziste) la nimereală. Când am ieşit afară, nu ne mai recunoşteam, mai ales femeile...

Rep.: Care a fost primul contact cu deţinuţii evrei care se aflau deja în lagăr?
O. L.: Când am fost duşi în baraca noastră am găsit alţi evrei care dormeau. I-am trezit şi i-am întrebat ce înseamnă Auschwitz, i-am întrebat unde ne sunt părinţii, fraţii. Răspunsurile ne-au paralizat. "Nu ştiţi ce înseamnă Auschwitz? Priviţi norii de fum - pe ei sunt sufletele familiilor voastre, se ridică spre cer".

Rep.: Cât a durat până calvarul a luat sfârşit?
O. L.: Un an. În lagărul de concentrare Birkenau - Auschwitz am stat patru luni. Cu penultimul transport de la Birkenau am fost dus la Dachau. Aici am primit numărul 112.398. La Birkenau se murea prin exterminare în masă, la Dachau se murea individual prin muncă extenuantă, de foame, de frig, de boli, prin torturi, împuşcat în ceafă, de dor de casă, de libertate ori de dor de viaţă. Au încercat din prima şi până în ultima zi să ne înfrângă mai ales voinţa şi dorinţa de a supravieţui, ni s-a spus că nu mai avem nimic, că nu mai suntem oameni. Ultima zi de muncă, 23 aprilie 1945, a fost ca oricare altă zi în lagăr. Nimeni nu bănuia că o să scăpăm. În 24 aprilie ni s-a spus că Reich-ul şi Crucea Roşie Elveţiană au încheiat o înţelegere prin care aceasta din urmă este dispusă să ne preia. În realitate, urma să fim cu toţii executaţi. În 27 aprilie 1945, însă, au intrat americanii şi chinurile s-au sfârşit.

Rep.: Cu ce prilej sunteţi la Sibiu?
O. L.: Eu am supravieţuit Holocaustului pentru că am dorit cu încăpăţânare să trăiesc, pentru a striga în gura mare, să ştie toată lumea ce s-a întâmplat atunci. acolo. la Auschwitz. Zilele acestea (n. r.: săptămâna trecută) a avut loc la Şcoala "Regina Maria" din Sibiu jurizarea concursului "Gânduri, idei, sentimente despre Holocaust", la care au participat elevi din licee şi şcoli bucureştene, sibiene, din judeţele Târgu Neamţ, Cugir, Hunedoara, Alba şi altele. Întotdeauna mi-am consacrat timp pentru a mă întâlni cu tânăra generaţie, fac acest lucru în continuare, pentru ca milioanele de victime nevinovate ale Holocaustului să se poată odihni în memoria generaţiilor de azi şi de mâine. Aduc mulţumiri întregii conduceri a Şcolii "Regina Maria" din Sibiu pentru competenţa şi dăruirea cu care educă tânăra generaţie în spiritul respectării demnităţii umane, înţelegerii interetnice, împotriva intoleranţei şi a discriminării. Reprezintă un exemplu pentru întreaga ţară.

Oliver Lustig

Oliver Lustig s-a născut la 4 noiembrie 1926, în comuna Şoimeni, la 26 de kilometri de Cluj. La 3 mai 1944 a fost arestat, împreună cu familia, de jandarmii horthyşti, şi dus în ghetoul din Cluj. În 4 iunie 1944 a pornit către lagărul Birkenau - Auschwitz, unde a ajuns cinci zile mai târziu. În 1945, după ce a fost eliberat de armata americană, s-a întors la Cluj, unde şi-a dat bacalaureatul în acelaşi an, apoi a făcut studii de economie politică la Universitatea "Babes-Bolyai". A intrat în armată în anul 1949 şi a lucrat în presa militară până la trecerea în rezervă 1986. Este ca general-maior în rezervă. Din 1965 este doctor în istoria doctrinelor economice. A publicat 12 cărţi pe tema Holocaustului, unele traduse în germană, maghiară, italiană, portugheză, engleză.

Magda CACE

Data aparitiei: 2007-01-31